Care este motivul pentru care unii oameni reusesc mai usor in viata? De ce unii isi ating mai usor obiectivele, iar altii, desi par a avea cele necesare atingerii lor, nu reusesc acest lucru?
De ce unii oameni care au foarte bune capacitati intelectuale se zbat din greu sa reuseasca in viata, pe cand altii mai „modesti” din punct de vedere intelectual, reusesc mai bine? Cum se face ca unii oameni pot sa-si pastreze optimismul si o stare emotionala pozitiva, in ciuda problemelor cu care se confrunta, iar altii sunt aproape tot timpul negativisti si intr-o dispozitie afectiva proasta chiar daca, priviti din afara, par a avea succes?
Care sunt motivele pentru care unii oameni se integreaza cu usurinta in diverse grupuri si sunt acceptati de ceilalti pe cand altii nu se pot integra si, in ciuda eforturilor lor de a se face acceptati, sunt respinsi de cei din jur (de multe ori chiar de colegi sau de membrii familiei lor)? De ce ne simtim bine in prezenta unor oameni, iar pe altii mai degraba am vrea sa-i evitam?
Acestea sunt doar o parte dintre cele mai importante intrebari la care diversi oameni de stiinta, in special psihologi, au incercat sa dea un raspuns si sa gaseasca explicatii.
Multa vreme, coeficientul de inteligenta sau IQ-ul personal a fost considerat responsabil pentru succesul sau esecul din viata personala si profesionala a fiecarui om. Acesta reflecta numeric (media fiind 100) capacitatile intelectuale, verbale, analitice si rationale ale unui individ.
Cu cat avem un IQ mai mare, cu atat mai bine! El masoara cat de repede putem invata lucruri noi, cat de bine ne putem concentra in rezolvarea unor probleme logice, cat de usor argumentam un punct de vedere sau cat de priceputi suntem sa lucram cu cifrele. S-au elaborat teste cu un grad mare de validitate si fidelitate care sa masoare cu acuratete acest IQ, rezultatele fiind folosite ca predictor pentru performanta personala sau profesionala a celui evaluat.
Dupa zeci de ani de utilizare a IQ-ului pentru evaluarea, selectia si recrutarea oamenilor s-a ajuns la concluzia ca, desi exista o corelatie mare intre nivelul IQ al unei persoane si performanta acelei persoane in scoala si in viata academica, in ceea ce priveste corelatia cu succesul in viata reala, putem spune ca aceasta corelatie este nesemnificativa.
Cu alte cuvinte, oamenii cei mai „stralucitori” din punct de vedere intelectual sunt dotati cu cele necesare pentru a avea note mari la scoala si pentru a obtine rezultate bune in cazul in care vor urma o cariera universitara sau academica. Acest lucru nu le garanteaza insa si faptul ca vor avea o viata implinita si ca isi vor putea atinge obiectivele profesionale sau personale.
Concluzia este ca IQ-ul este un slab predictor pentru succesul in viata. El este doar un bun predictor pentru succesul academic. De aceea, IQ masoara ceea ce se numeste inteligenta academica sau inteligenta cognitiva.
Se pare ca in atingerea obiectivelor personale, mult mai importante decat IQ-ul sunt unele seturi de aptitudini, competente si calitati non-cognitive care ne permit sa ne descurcam intr-o lume complexa.
O parte din aceste aptitudini sunt: cunoasterea punctelor tari si limitelor proprii, accesul la viata emotionala si capacitatea de a o intelege, optimismul, increderea in sine, gestionarea stresului, stapanirea pornirilor emotionale, abilitatea de a „scana” si citi mediul social, posibilitatea de a intui nevoile si dorintele celor din jur, talentul de a colabora cu alti oameni, automotivarea si motivarea altora, stabilirea si mentinerea de relatii interpersonale de calitate.
Toate aceste elemente sunt cuprinse sub umbrela unui concept foarte generos care descrie un alt tip de inteligenta: Inteligenta Emotionala. Aceasta inteligenta este masurata prin EQ (emotional quotient – coeficientul de inteligenta emotionala).
Ambele scoruri (IQ si EQ) ne spun cat de inteligenta este o persoana si cat de capabila este sa manifeste un comportament inteligent – cognitiv sau emotional.
Cele doua tipuri de inteligenta, cea academica si cea emotionala, sunt independente, nu exista o corelatie semnificativa intre ele.
Cu alte cuvinte, poti sa fii foarte inteligent din punct de vedere cognitiv, dar sa ai mari probleme din punctul de vedere al inteligentei emotionale sau invers. De aceea, sunt numeroase cazurile in care persoanele cu un IQ ridicat, care stiu ce si cum ar trebui sa faca pentru a atinge un anumit obiectiv, care stiu cum ar trebui sa se comporte pentru a construi sau mentine o relatie de calitate cu cei din jur nu si fac lucrurile respective.
Iar pentru ca rezultatele se obtin in urma a ceea ce facem si nu in urma a ceea ce stim, constatam ca, la nivel pragmatic, concret, inteligenta emotionala este cea care conteaza.
Iata de ce, de multe ori, cei mai destepti dintre noi pot sa traiasca esecuri in viata personala si profesionala, din cauza faptului ca-si pierd cu usurinta cumpatul, sunt excesiv de timizi, nu au incredere in fortele proprii, nu pot face fata dezamagirilor, nu recunosc momentele cand ar trebui sa taca, iar la capitolul „abilitati sociale” stau extrem de prost.
Cunoastem cu totii oameni foarte bine dotati intelectual si bine scoliti care reusesc in viata, care stiu cum sa se comporte cu cei din jur si cu care este o placere sa lucrezi.
De asemenea, cunoastem oameni care sunt la fel de bine dotati intelectual ca si cei de mai sus, la fel de inteligenti si de educati, dar care „reusesc” sa-si distruga viata. Cum? Cazand prada unor patimi cumplite, cum ar fi alcoolismul sau abuzul de droguri ori din cauza faptului ca nu se pot integra intr-un grup, fiind egoisti, rautaciosi, ironici sau avand foarte des explozii emotionale necontrolate.
Aceste situatii sunt posibile pentru ca inteligenta cognitiva este o inteligenta inerta. Ea este doar o unealta. Ori unelte sunt inerte!
Este important sa avem o unealta performanta? Cu siguranta! Insa acest lucru nu ne garanteaza succesul. Priceperea cu care utilizam uneltele pe care le avem la indemana este, de cele mai multe ori, elementul esential in obtinerea rezultatelor. Aceasta „pricepere” tine de ceea ce numim inteligenta emotionala a fiecaruia dintre noi.
Inteligenta emotionala este, deci, un mai bun predictor pentru succesul unei persoane, deoarece reflecta modul in care aceasta pune in aplicare cunostintele de natura personala si interpersonala in situatia imediata. Ea se refera la capacitatea cuiva de a se intelege pe sine si pe ceilalti, de a se relationa cu oamenii ca si la capacitatea de a se adapta si de a face fata mediului in care isi traieste viata.
La scoala invatam capacitatile si abilitatile necesare intr-o „lume concreta”. Nu invatam insa suficient cum sa facem fata provocarilor unei lumi a emotiilor, a relatiilor interpersonale. Sistemul scolar inca se focalizeaza excesiv pe „inteligenta cognitiva” si aspira sa dezvolte preponderent capacitati si abilitati masurate si exprimate prin coeficientul de inteligenta (IQ).
Mai multe cercetari arata ca a fi inteligent din punct de vedere scolar nu vine in intampinarea cerintelor lumii de astazi. Trebuie, de asemenea, sa invatam sa fim inteligenti din punct de vedere emotional. Avem nevoie sa ne dezvoltam competentele legate de inteligenta emotionala si sociala (EI).
Va invit sa va ganditi la propria experienta scolara si sa incercati sa va raspundeti la urmatoarele intrebari: Cat din ceea ce am invatat la scoala m-a ajutat in viata reala? Am mai calculat vreodata o limita sau o integrala? Am mai utilizat vreodata „sinus” si „cosinus”? M-a ajutat vreodata (dincolo de cultura generala) faptul ca stiu cine face parte din familia protozoarelor? Am mai calculat vreodata aria unui paralelogram sau paralelipiped?
Putem constata usor ca multe dintre aceste cunostinte si abilitati dobandite in timpul scolii sunt inerte! Ele ne ajuta sa ne antrenam intelectul, ne imbogatesc cultura generala, dar, de cele mai multe ori, nu ne sunt de folos atunci cand trebuie sa facem fata provocarilor din viata de zi cu zi.
Vestea cea buna este ca nivelul nostru de inteligenta emotionala nu este fixat genetic, si nici nu se dezvolta doar in copilaria timpurie. Spre deosebire de IQ, care, in cele mai multe cazuri, se schimba putin dupa varsta de 10 ani, EQ-ul pare sa fie la scara larga invatat, si continua sa se dezvolte pe masura ce inaintam prin viata si invatam din experientele noastre.
Pana de curand, inteligenta emotionala a fost neglijata ca modalitate de a masura valorile, abilitatile si competentele unei persoane. Cu toate acestea, persoanele cu o inteligenta emotionala ridicata par sa se descurce mai bine in viata, atat personal cat si profesional. Acesti oameni pot gestiona mai bine problemele inerente lumii emotiilor si relatiilor interumane. Ei au o stima de sine ridicata si sunt o sursa de inspiratie pentru ei si pentru altii.
Exista trei tipuri de munca pe care fiecare dintre noi facem: munca fizica, munca intelectuala si munca emotionala. Daca munca fizica si cea intelectuala au ca rezultat produse, servicii, rapoarte, proceduri, opere stiintifice sau culturale, munca emotionala are efecte directe asupra emotiilor altora si asupra propriilor noastre emotii. Acest tip de munca presupune managementul corespunzator al emotiilor si este specifica tuturor ocupatiilor care presupun contact direct cu alti oameni.
In foarte multe organizatii exista multi profesionisti foarte buni, oameni care sunt exceptionali in ceea ce priveste munca fizica si intelectuala, dar care sunt un adevarat dezastru pentru ei si pentru cei din jurul lor atunci cand este vorba despre munca emotionala pe care o fac.
De aceea, de exemplu, in cazul liderilor, un intelect bun si o gandire clara, calitatile care pot sa promoveze pe cineva intr-o functie de conducere, trebuie dublate de competenta emotionala necesara indrumarii, inspirarii si abilitatii liderului de a intra in rezonanta cu echipa pe care o conduce.
Un articol de George Avram.
Daca doresti mai multe detalii despre cursul Emotional Intelligence sau vrei sa te inscrii, suna-ne la 0726 847 000 sau trimite-ne un mesaj. Consulta aici calendarul cursurilor deschise.
